Supervizarea psihoterapeutului vazuta, traita, simtita dincoace de bibliografie…

Procesul de supervizare, ca si demersul parcugerii analizei personale, face parte din structura programului formativ pentru cei ce doresc sa se initieze si sa dobandeasca instrumentele de lucru in psihanaliza, psihodrama sau orice alta forma de psihoterapie.

Despre supervizare, ca modalitate de lucru, structura de desfasurare, ca beneficii atat personale cat si profesionale, precum si despre importanta acesteia in relatiile terapeutice sustinute de tinerii psihoterapeuti, s-a scris si inca se vor mai scrie materiale intregi. Probabil pentru ca, la fel ca si analiza personala, este un demers ce demareaza in doi si care se va derula apoi pe parcursul intregii vieti. De altfel, se stie ca, supervizarea are rolul unei a doua analize.

Intalnim referinte bibliografice despre aceasta etapa in carti precum „Introducere in psihanaliza freudiana si postfreudiana”, de V. Dem. Zamfirescu; „Intinerar de psihanaliza”, de V. Sandor; „Introducere in psihoterapia psihanalitica”, de W. Mertens; „Tratat de psihanaliza contemporana”, de H. Thoma & H. Kachele; „Prezentari ale sinelui si dinamica statutului in psihoterapie si supervizare”, de Wynn Schwartz, in „Revista de psihoterapie americana” in curs de aparitie la editura Trei, pentru a aminti doar cateva dintre materialele care trateaza acest subiect.

Este evident ca, data fiind nuanta discreta, neutra si binevoitoare, de obligativitate prin introducerea acesteia in programul formativ, mai devreme sau mai tarziu, orice candidat intrat pe drumul formarii in psihoterapie va trebui sa-si adune curajul si sa faca acest pas care, ca si demararea propriei analize, suscita un intreg plan fantasmatic pornit din mobilizarea rezistentelor la tot ce inseamna schimbare, dezvaluire si autodezvaluire, la intimitatea unei relatii in doi. Prin urmare, putem desprinde deja doua variabile ce conduc spre optiunea intrarii in supervizare: pe de o parte, este o etapa ce trebuie parcursa, adica volens nolens o facem. Pe de alta parte, o alta variabila pe care, mai ales in ultimii ani postfreudienii o aduc in atentia specialistilor, se refera la abordarea supervizarii ca necesitate pornita din ceea ce simtim ca fiind dificil in conducerea si sustinerea terapiilor cu proprii pacienti. Asadar, supervizarea poate fi abordata din doua perspective, ca si analiza personala de altfel: 1) pentru ca trebuie si atunci intram ca intr-un fel de scoala de specializare, unde suntem prezenti pentru instruire cu mintea si intreg cortegiul de procese cognitive si 2) pentru ca simtim si gandim, aruncati dintr-o parte intr-alta de tot felul de trairi contradictorii, ca ar fi bine atat pentru noi, cat si pentru cei cu care lucram sa cerem o mana de ajutor.

Prima abordare, prezinta avantaje si dezavantaje: pe de o parte, ne ofera o rationalizare care ne protejeaza narcisic si ne confera lejeritatea unui trebuie benefic, conducandu-ne catre o procesualizare de invatare a tehnicii de lucru, proces binevenit desigur. Pe de alta parte, apare riscul de a ramane prinsi in mental ca si cognitie, fara a putea strabate bariera constienta pentru a intra intr-un contact autentic, de la inconstient la inconstient, lucru fundamental in practica psihanalitica. Adica, ne putem trezi in situatii de comunicare paralela cu pacientii, ei lasandu-ne acces la planul inconstient, iar noi replicand si ramanand in sfera lui „asa trebuie facut/spus/reactionat acum”. Nu voi insista asupra a ceea ce ne ofera referintele bibliografice care trateaza acest subiect, ci voi incerca sa impartasesc cu voi propria experienta de supervizare vazuta, traita, simtita dincoace de litera cartilor.

Atitudinea fata de „trebuie”

Prin urmare, in ceea ce ma priveste, abordarea lui „trebuie” m-a lasat rece de pe vremea cand, copil fiind, adultii din jurul meu se straduiau sa imi explice ca in viata sunt anumite lucruri care trebuie facute. Revolta si facutul dandoaselea decat trebuie facut m-a insotit de cand ma stiu si probabil ca inca 110 ani de sedere pe divan cu ochii cautand cai verzi pe pereti, nu vor reusi sa schimbe aceasta caracteristica. Intre timp, insa, am inteles ca exista un trebuie interior, pornit din ceea ce simt, adica, trebuie pentru ca simt ca trebuie – un trebuie pornit din necesitatea de a intelege ce se intampla cu mine in anumite situatii, de ce simt, spun, fac anumite lucruri intr-un anumit fel si nu altfel.

Imi amintesc nostalgic de amanarile prelungite in a-mi incepe analiza personala, venite din lupta mea cu „trebuie sa parcurgi n+1 ore de terapie personala”. Dupa bunul obicei, nu, nu a trebuit sa parcurg calupul formativ de ore impuse, ci am asteptat momentul in care, contextual existential, a aparut necesitatea unui trebuie interior care m-a aruncat instantaneu pe divan. Si oricat ne-ar placea sa credem ca sintagma „istoria se repeta” ar putea fi eradicata prin lucrul asiduu cu sine, ei bine, experienta de pana acum, imi arata ca, eradicarea acesteia este un deziderat, insa schimbarea reala care apare consta in: „istoria se repeta”, dar acum stiu lucrul asta si pot alege daca sa repet sau nu. Uneori. Alteori se repeta si ne dam seama dupa.

Asadar, istoria relationarii cu „trebuie”, s-a repetat si in demararea supervizarii. Desi lucram de cativa ani buni in terapie individuala, pe parcursul carora am intampinat dificultati mai mici, mai mari, am preferat dat fiind nacisismul si gargaunii de stiutoare, precum si replicile la modul onest spus, venite din palierul infantil, de genul „pot si singura, stiu cum sa fac, ma descurc fara ajutor”, sa ma descurc singura apeland la propria-mi analiza si cartile din biblioteca.

Pana intr-o buna zi cand, fiind depasita de situatie, a aparut imperios, acel „trebuie” interior despre care vorbeam. Exista in practica fiecarui terapeut, momente de intalnire cu pacienti care devin puncte de referinta. Prima data cand lucram cu o anumita problematica. Prima data cand ne confruntam cu experienta unui contratansfer negativ aparut din senin, aparent. Prima data cand suntem coplesiti de spaima mortii si neputinta de a putea cuprinde si contine tanatosul care ne inunda. Prima data cand experimentam un contratansfer erotic fara a putea intelege de unde revarsarea din albie a erosului. Momente-cheie care ne fac sa mergem mai departe, ne imbogatesc si ne pun fata in fata cu propriile limite cand credeam ca nimic nu ni se mai poate dezvalui si luati de valul omnipotentei credem ca, gata, am desavarsit opera si suntem atotstiutori si meseriasi in ceea ce facem. Astfel de momente de intalnire la nivel profund m-au determinat sa las deoparte gargaunii personali si, negociind cu latura narcisica, sa intru in supervizare.

Prima supervizare

Prima supervizare pe care am cerut-o a aparut pe unda cuantica a unei disperari asa cum nu credeam ca pot simti vreodata. Aparitia lui „trebuie” s-a produs brusc si ireversil, fiind pentru prima data cand, lasand la o parte aproape tot ce tinea de puseele narcisic omnipotente, am simtit, am gandit si m-am indreptat cu toata fiinta, spre pacienta cu care lucram de doi ani. Pe tanara femeie am cunoscut-o in urma cu patru ani, cand s-a inscris in grupul de dezvoltare personala pe care il coordonam la vremea respectiva. La scurt timp, a cerut sa intre in terapie individuala. Terapia a inceput, relatia a crescut si cu poticnelile de rigoare, lucrurile se desfasurau in cote suportabile, pastrand insa un sentiment de „ceva imi scapa” pe parcursul fiecarei intalniri.

Pana intr-o buna zi, cand uitandu-ma pe agenda, am constatat ca in dreptul initialelor  pacientei, nu era trecut in continuare, asa cum obisnuiesc sa fac in maniera usor obsesionala, cu toti pacientii, varsta si numarul de sedinte parcurse. Un fior m-a strabatut ascutit gandindu-ma instantaneu ca, este posibil ca, pe de o parte terapia acestei femei sa nu fi inceput in planul realitatii interioare, si pe de alta parte, este posibil ca, ceea ce imi scapa sa fie sentimentul pe care nu voiam sa mi-l recunosc ca de fapt, lucrez cu un zombi in sensul de Eu neformat al pacientei si de lipsa a obiectului Sinelui. Am dat la o parte si gandurile si trairea gasindu-mi imediat de lucru altceva. Pana la urmatoarea intalnire cand, pe un ton calm, linistit si fara sa razbata pic de spaima, teama, emotie, pacienta spune: „astazi, am luat rezultatul analizelor, ultimele analize facute. Am neoplasm, faza terminala, cel putin asa spun medicii care imi dau maxim un an de azi inainte”, dupa care trece sa vorbeasca despre pregatirile de Craciun.

Pentru mine, timpul se oprise in loc. Cu greu mi-am retinut cuvintele ce veneau din mine „Te-ai ticnit? Vorbesti de Craciun in timp ce ai aflat ca urmeaza sa mori? Stai asa putin, hai sa gasim solutii, sunt tratamente cu interferon, ai nostri sunt depasiti, poate au gresit rezultatele, incearca in alta parte”…etc. Terifiata si inspaimantata de groaza mortii mi-am pus in joc toate apararile nevrotice de care eram capabila in acele momente, in cautare de solutii imediate de anulare a mortii pe care o simteam planand in cabinet, in relatia cu pacienta. Neputand contine si mentaliza adecvat dinamica pusa in joc, m-am trezit lovita realmente in abdomen de o durere puternica cu fantasme de scoatere prin voma a stomacului macerat, in bucati marunte, precum carnea de manzat tocata.

La incheierea sedintei, m-am simtit epuizata, persistand sa gestionez starea de disperare, inclusiv prin deplasarea spre organicitate prin somatizarea durerii in piept, care ma darama. Ramanand parazitata si in afara sedintei de lucru, de continuturile pacientei, mi-am dat seama ca sunt pusa in situatia de a-mi recunoaste limitele, si ca e timpul, trebuie sa cer ajutor pentru a putea sustine terapia in continuare. Prinsa intre nevoia de a o abandona pe pacienta din neputinta de a contine fatalitatea mortii si dorinta de a o salva, prinsa intre mila si descurajare, a doua zi dimineata, am pus mana pe telefon si am sunat pentru a stabili inceperea supervizarii. In urma discutiei, am convenit cu viitorul supervizor ca da, este in regula insa vom incepe de la data de… cand se elibereaza o ora in programul acestuia. Ceea ce s-a evidentiat pregnant a fost eliberarea si detensionarea produsa de indata ce am stiut ca voi incepe supervizarea, ca nu mai sunt singura in relatie cu pacienta, ca pot imparti povara continuturilor activate cu altcineva. Nevoia de impreuna, de un altul care, avand avantajul de a se situa inauntrul si inafara relatiei imediate, poate vedea ce se petrece in dinamica interioara a terapiei prin lentile curatate de praful trairilor contradictorii, m-a linistit aproape instantaneu, iar in urmatoaele sedinte, pana la inceperea supervizarii efective, am putut reveni in relatie incepand sa observ ce se inampla cu mine, cu pacienta, ce este al meu, ce este al ei din panoplia de trairi, spaime, fantasme.

Totodata, este necesar sa mentionez ca, procesul de supervizare, intocmai ca si cel al analizei personale, demareaza inca din momentul in care, apare asumarea deciziei si stabilirea primei intalniri de lucru. Si in supervizare si in inceperea analizei, data de incepere a fost fixata la o distanta de cateva luni bune. Cand am inceput insa efectiv, face to face, a fost ca si cum, deja aveam parcurse inalnirile din lunile de asteptare. Prima intalnire, lucrul incep realmente din momentul in care, interior, simtim nevoia ca trebuie sa facem acest lucru pentru ca asa simtim. De ce simtim ca trebuie? Asta aflam pe masura ce lucram cu noi insine si intotdeauna ne sunt rezervate noi si noi raspunsuri. Prin urmare, calatoria in terapie si in supervizare este o calatorie profund personala care cuprinde si reuneste trairea si gandul intr-o unitate care conduce la intelegere si noi dezvaluiri despre Sine in analiza si despre Sine si Sinele celuilalt in supervizare.

Nu ma voi opri si asupra celei de-a doua situatii in care am simtit nevoia de supervizare, aceasta fiind descrisa in articolul din „Jurnalul electronic de Consiliere” (Asociatia de Consiliere Psihologica Bucuresti).

Idei de retinut

Reiau pe scurt ceea ce am reusit sa observ, pana in momentul de fata, de-a lungul experientei de supervizare:

  • cadru de intalnire in trei, prin urmare o relatie in trei: pacient-terapeut-supervizor; prezenta pacientului se face simtita initial prin ochii, vorba si trairea terapeutului apoi, prin si dinspre supervizor, prezenta acestuia se intoarce spre terapeut intr-o forma ce invita spre reflectare;
  • mediu propice pentru reglarea distantei in raport cu pozitia interioara pe care o avem in relatie cu noi insine si cu pacientul;
  • spatiu in care putem sa observam ca intr-o oglinda, ce este al nostru, ce este impumutat, activat si trezit de catre pacient;
  • cadru in care, discret, se insereaza trimiteri teoretice ce se constituie ulterior in repere ce contribuie la intelegerea relatiei cu pacientul;
  • modalitate prin care se ajusteaza cresterea cotei narcisice, megalomaniei si omniscientei la care, fie ca recunoastem, fie ca nu, pozitia de terapeut incita si invita la formarea unei sume de gargauni care oricum exista in fiecare dintre noi (sa fie oare intamplator ca am ales sa facem lucrul asta?);
  • exercitiu prin care putem observa cum si cat loc lasam in spatiul nostru interior celuilalt, ca interes, ca intelegere, ca toleranta, ca si capacitate de a fi impreuna si totusi separat;
  • spatiu prin care se creaza posibilitatea pastrarii, deschiderii si largirii ascultarii de dincoace de partea constienta a ceea ce pacientul ne comunica, a ceea ce noi insine ne comunicam in permanenta;
  • cadru prin care, da, ca printr-o carja, gasim puncte care sa vina la sustinere cand, coplesiti de neintelegerea a ceea ce se intimpla, o luam pe campii si ne indoim de suntem ori nu, potriviti cu ceea ce facem;
  • mediu ce reuneste beneficiul personal, prin reflectarea continua si descoperirea a noi coordonate de functionare interioara cu beneficiul profesional atat prin imaginea pusa la dispozitie de supervizor, imagine care, in timp se poate dovedi a fi, a deveni un model, cat si prin instruirea continua la care ne invita destul de discret, insa persuasiv, cu siguranta.

Stefania D. Nita este psiholog si psihoterapeut. A urmat formari in psihanaliza si psihodrama si a facut specializari aprofundate in psihoterapie individuala (psihanaliza), psihoterapie de cuplu (psihanaliza) si psihoterapie de grup (psihodrama). Lucreaza in psihoterapie individuala, psihoterapie de cuplu si psihoterapie de grup. Este coordonator-program in doua formari pentru psihologi: psihanaliza de cuplu (in colaborare cu A.P.S.Y.L.I.E.N. Franta, Universitatea V Paris) si program de dezvoltare personala in psihodrama. Puteti face programari la telefon 0721.207.728, la e-mail: stefania.nita@psihodinamic.ro si puteti accesa www.psihodinamic.ro.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pentru a putea trimite comentariul, va rugam sa completati operatia matematica de mai jos (filtru de spam). *