Singur si impreuna

Psihologii sunt oameni care au aceeasi profesie, insa una dintre cele mai diverse. Adesea ai spune ca sunt profesii complet diferite si cu toate astea toti se numesc psihologi. Unii spun cu jena, altii cu mandrie, unii cu retinere altii spun ca sunt psihologi chiar daca nu sunt. Psihologii sunt inca rari, inca putini in Romania. Mi s-a intamplat de multe ori sa fiu singura persoana cu aceasta meserie dintr-un grup. De exemplu, cand merg la sedinta cu parintii la unul dintre copiii mei. Un psiholog singur printre alti oameni ca si cum ar fi psihologii si restul lumii. De ce? De aici intrebarea legata de cand si cum sunt psihologii impreuna cu alti oameni si cand stau doar intre ei sau cand prefera sa-si faca fiecare munca lui.

Gandindu-ma sa scriu acest editorial, au aparut cateva intrebari: Ce-ai vrea sa spui psihologilor? Ce-ai vrea sa intrebi psihologii? Ce-ai vrea sa faci impreuna cu ei? Am spus intr-un interviu pentru acest site acum mai bine de un an ca psihologii nu sunt o breasla unita. Lasand mintea sa colinde am trecut pe langa ideea de singuratate, de munca de unul singur, de a simti fara a reusi sa impartasesti cuiva ce simti, prin frustrarea produsa de a nu fi in stare sa pui in cuvinte tot ce este inauntrul tau, fie ele ganduri, idei, trairi dar si teama de a nu le simti, de a nu intra in contact cu ele. Apoi m-am gandit la psihologi impreuna, intr-un grup, la un curs, la o conferinta, pe un site si senzatia confortabila de a avea  atatea in comun cu ei.

Mi-am amintit ca prima data cand am auzit si vazut un psiholog a fost inainte de a ma duce in clasa I. La policlinica de care apartineam si unde m-a vazut un medic, un psiholog si un logoped. Pe medic nu mi-l amintesc deloc, despre logopeg imi amintesc ca era foarte vesel, vorbaret si incantat ca ii povestisem despre cum mi-am petrecut vacanta de vara iar psihologul mi-a ramas in minte desi a scos putine cuvinte. Tin minte ca am iesit derutata din cabinetul lui si i-am spus mamei ca este un om ciudat, care n-a vorbit, a intrebat foarte putin, mi-a dat sa ma joc cu ceva si sa pun intr-o ordine logica niste cartonase cu imagini. S-a aratat intrigat ca am sustinut ca respectivele catonase pot fi asezate in doua moduri diferite si a incercat sa ma determine sa aleg unul singur, pe cel corect. Nici pana astazi nu m-am dumirit in ceea ce-l priveste dar in tot acest timp, am incercat sa-mi dau seama daca facea cu drag munca lui. Nu stiu de ce tocmai asta m-a preocupat.

Am ramas cu o senzatie de neinteles, de nelamurire care s-a dovedit a fi foarte folositoare in meseria mea. Ma refer la capacitatea de a putea suporta sa nu intelegi… ce citesti, ce auzi, ce ti se cere, ce ti se spune, ce ai de facut.  Cred ca asta iti da sansa sa asculti in continuare, sa mai citesti inca o data, de doua ori si sa poti sa pastrezi o parte de neinteles ca o parte inerenta din tine insuti. In mintea mea se leaga cu dorinta de a descoperi si asta imi aduce mereu in prim-plan dorinta pe care am avut-o demult de a deveni arheolog. Si totdata imi vine in minte fraza pe care Wilfred Bion a rostit-o cand a inceput sa vorbeasca la o conferinta: “Sunt mort de nerabdare sa aud ceea ce am de spus”. Pare o gluma dar nu este daca ne gandim ca avem o parte considerabila despre care nu stim nimic – inconstientul nostru.

Daca-ar fi sa spunem cum e sa fii psiholog, ce ne-ar veni in minte? Ca e placut? Ca e riscant? Ca e inspaimantator? Dificil? Incitant? Amunzant? Ca e satisfacator? Sau poate este in mai multe feluri in acelasi timp? Ma refer la o traire amestecata, combinata ca atunci cand spunem despre ceva ca este interesant dar dificil sau placut dar obositor. Ne simtim uneori franti de oboseala si, in acelasi timp, multumiti de ce am facut. Alteori incurcati si nervosi ca nu stim incotro s-o apucam. Va invit sa scrieti si voi raspunsuri care va vin in minte la intrebarea: “Cum e sa fii psiholog?”

Si ca sa ne intoarcem la titlul acestui articol, nu stiu daca este vorba despre a alege intre “singur” si “impreuna” sau de a incerca sa le punem laolalta pentru ca avem in noi atat siguratatea cat si grupalitatea. Lumea interna este o scena cu multe personaje, mereu avem in minte oameni adica suntem impreuna cu ei, mereu putem spune pe cine iubim, pe cine regretam, cine ne plictiseste, cu cine am vrea sa vorbim. Dintotdeauna am fost printre oameni, asa cum spunea un psihanalist argentinian “Suntem un grup inainte de a fi un individ”. Am devenit psihologi impreuna cu altii, cu profesorii care ne-au predat, cu autorii pe care i-am citit, cu colegii langa care am stat, cu care am invatat impreuna in timpul facultatii. Am fost un grup care s-a format impreuna si, in acelasi timp, fiecare a avut un demers propriu, o istorie personala care l-a dus catre aceasta profesie.

Anca Munteanu este absolventa a Facultatii de Psihologie la Universitatea din Bucuresti. Ea a urmat formari in psihanaliza si psihanaliza copilului si adolescentului. Din 2008 urmeaza o formare in Terapie Psihanalitica Familiala in cadrul Apsylien (Association de Psychanalyse des Liens). Ii puteti scrie la adresa de e-mail: cpap.anca@gmail.com. Detalii despre Anca puteti citi in interviul acordat Psihologie.ro, la sectiunea “Profil de psiholog“.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pentru a putea trimite comentariul, va rugam sa completati operatia matematica de mai jos (filtru de spam). *