Povestea inimioarelor (sau cum sa daruim dragoste pentru totdeauna, nu pentru imprumut)

Copiii din orfelinate nu au o inimioara numai a lor. Se ataseaza de fiecare om care se lipeste putin de ei. Si, cum nimeni nu poate ramane cu ei la infinit, inimoara pleaca odata cu omul de la care a primit-o. Azi asa, maine asa… copilul creste fara inima.

Pana intr-o zi, cand trece in vizita Marele Maestru de Inimi. Asta este un om mic de inaltime si tare ghidus, caruia ii plac orfelinatele si cafeaua spumoasa. Marele Maestru se bucura si plange ca un copil. Si mai are un har. Imparte inimi. Da, imparte multe inimi. Insa nimeni nu il poate prada vreodata, daca la asta te gandeai. Fiindca nu le are niciodata asupra lui. Bineinteles, are foarte multe inimi de impartit, este doldora de inimi; dar n-o sa le gasesti niciodata prin buzunarele lui.

Nu putini au incercat si nu s-au ales cu nimic. De aici i se si trag Maestrului vanataile si juliturile, la fel de nelipsite de pe chipul sau, ca zambetul.

Da, bomboane are prin buzunare. Si pete de cerneala are si de ciocolata topita. Insa inimi… ioc. Cu toate astea, el se opreste in fiecare orfelinat si desarta acolo o gramaaaada de inimoare. Atunci cand pleaca, aproape fiecare copil are inimoara lui, pe care o creste mare, cate putin in fiecare zi. Inimoarele sunt discrete, sunt micute inca si nu pot darui prea multe altora. Dar sunt zdravene si foarte loiale. Nu mai pleaca nicaieri si… ori de cate ori copilul se simte singur, isi aminteste ca are inimoara lui, numai a lui. Asa ca nu are nevoie de a altcuiva.

Ah, dar sa stii, ca daca incerci sa i-o furi… n-o sa izbutesti! Pentru ca nu reusesti sa dai de ea. N-ai decat sa il si bati, ca el nu-si tradeaza inimoara. Nu i-o gasesti si pace. Domnule, parca a intrat in pamant inimoara copilului astuia! Trrrainica inima, ce mai…

Acum, nu-i asa ca vrei sa stii care-i secretul inimioarelor astora pe care le daruieste Marele Maestru? Cum de are atatea, dar nu il prinzi niciodata cu ele la purtator? Cum de fiecare copil se capata cu o inima atat de buna si de isteata, ca nu mai fuge dupa niciun om, oricat de mult s-ar lipi de el?!

Ei bine… secretul inimoarelor e un secret foarte bine pastrat, precum o reteta secreta din bucataria unei familii de vita nobila. L-am aflat si eu cu ceva ani in urma, cu juramant sa nu il dau mai departe.(Hihi, dar eu nu cred in juraminte!) Asadar, nu vei gasi niciodata vreo inimoara la maestru, pentru ca nu le poarta niciodata dupa el!

Inimioarele sunt precum copiii: au nevoie de doi oameni ca sa apara. Sau ca prajiturile: ele se gatesc. Maestrul se intalneste cu fiecare copil si pregatesc impreuna inimioara lui… Daca vrei sa te apropii de un copil din orfelinat, pregateste-te mai intai sa il inveti sa faca ceva. Origami. Sa deseneze. Sa faca o prastie. Sa inalte un zmeu. Sa spele vasele fara sa le sparga. Sa le puna la loc fara sa faca zgomot. Sa fluiere. Sa faca sotronul. Sa mearga cu bicicleta. Sa cante la muzicuta.

Daca ii dai numai dragostea ta, el nu stie sa o pastreze. Nu i-a dat-o nimeni atunci cand era suficient de mic si locul ala pentru dragoste s-a inchis. Asa cum se inchid gaurile din urechi, pentru cercei.

Cand tu pleci, dragostea ta o sa plece cu tine cu tot. La copiii astia, dragostea asta a noastra, de pe azi pe maine, nu tine… Sunt prea destepti. Ei au nevoie de o inima constanta, A LOR.

‎(In timp ce noi o avem, si nu avem grija de ea…)

Marele Maestru s-a prins de asta si a deprins taina de a le da copiilor inimioara lor. El nu le mai daruieste numai prezenta lui de o zi… ci ii invata sa faca ceva. O activitate. Ceva ce copilul nu stie. Iar de acum va sti. Asa apare inimoara unicat, cu amprenta copilului pe ea.

Vezi, inimoara are nevoie si de Maestru si de copil ca sa apara… si de aia Maestrul poate darui o gramada de inimioare, dar nu le are niciodata dupa el. Si de aia fiecare inima ramane la copilul ei si nu mai pleaca dupa altii, pentru ca ea a izvorat din copil. Ea este creatia lui, nu a fost imprumutata de altcineva, pentru cateva zile sau pentru cativa ani… Atunci cand copilul sufera sau uita de inima lui, se apuca sa fluiere. Ori sa coasa ciorapi. Sa cante la pian. Sa impleteasca bratari. Sa faca ingeri in zapada. Sa prinda fluturi. Sa picteze. Sa joace X si 0. Sa citeasca.

Si inimoara din el prinde din nou contur. Asa invata copiii din orfelinate sa nu mai fie singuri si dependenti. Asa invata ca au inimioara lor. Si ca o pot regasi de fiecare data, ca sunt stapani pe ea, la fel cum sunt acum stapani pe deprinderea aia pe care au invatat-o…

Ca si dupa ce tu pleci, eu tot stiu sa impletesc bratari.

Ca si dupa ce tu pleci, eu tot am inimioara.

Eva Pirosca are 25 de ani. Este tanara, talentata si atat de norocoasa, incat trebuie neaparat sa foloseasca darurile astea. Asa ca se formeaza ca psihoterapeut (in psihoterapia centrata pe persoana) si ca om. Si scrie, cat mai sincer, despre aceste lupte si despre altele.

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pentru a putea trimite comentariul, va rugam sa completati operatia matematica de mai jos (filtru de spam). *