O mama din realitatea zilelor noastre

Am sa incep prin a va povesti o scurta intamplare la care am participat, fara sa vreau, doar pentru ca ma aflam in acel loc si la acea ora. Eram pe holul unei scoli din capitala, asteptand sa discut cu unul din profesori privind continutul unui proiect pe care ar fi trebuit sa-l aplicam in cadrul orelor de dirigentie.

La un moment dat imi atrage atentia un elev care se apropie zambitor de un profesor si il saluta respectuos. Profesorul se opreste in fata acestuia, incantat ca-l vede si il felicita pentru nota excelenta obtinuta la matematica la examenul de capacitate. “Inca putin si ai fi luat nota maxima! Care este secretul acestei performante?” Elevul il priveste fix in ochi si plin de mandrie ii raspunde simplu. “Mama mea.” Profesorul nedumerit, era cel mai neasteptat raspuns din multele posibile, continua dialogul cu fostul elev, incercand sa lamureasca misterul si sa afle ce se ascunde in raspunsul sec al copilului. “Dar mama ta nu este profesor de matematica”! Si raspunsul venit, fara prea multa asteptare, ca de la sine inteles, reusi sa puna pe ganduri doua persoane adulte si sa incarce de ridicol variantele de raspuns pe care le aveam deja pregatite in minte si eu si profesorul. “Chiar asa! Dar este Mama mea”. Profesorul a continuat sa astepte detaliile care ar fi lamurit rolul mamei in performanta copilului, dar elevul a continuat conversatia abordand un alt subiect. Pentru el era suficient ceea ce spusese.
       
Ar fi trebuit sa realizez ca baiatul nu va continua sa-l lamureasca pe profesor, pentru el totul era foarte simplu si atat de firesc. Mi-am dat seama mult mai tarziu cand zile la rand am avut ca imagine si sunet figura plina de stralucire a baiatului si cuvintele lui incarcate de atata semnificatie. Ce-i drept as fi vrut sa aflu cum reusise acea mama sa-si mobilizeze fiul pentru ca acesta sa bea din cupa cu sampanie a victoriei. M-am gandit si la profesor, probabil ca se astepta sa-i spuna cate exercitii a lucrat in plus, ce efort considerabil a depus, dar nici unul din raspunsurile la indemana, poate potrivite contextului si asteptarilor celor doi adulti, unul dintre ei martor fara voie, nu au venit din partea baiatului. Era clar ca trebuia sa ma gandesc la ceva mult mai profund. Acea mama reusise sa duca spre perfectiune relatia afectiva cu fiul ei. Cat talent si cat tact aruncase in joc mama ca sa-si determine baiatul sa treaca peste toate obstacolele si sa ajunga in varf atunci cand era timpul pentru una din marile incercari din viata lui, acest examen. Cata luciditate in a-si aprecia copilul si cata rabdare apoi sa urce pas cu pas alaturi de acesta pentru a obtine succesul.
     
In acesta nebunie a zilelor noastre aceasta mama a gasit timpul necesar, cele mai potrivite mijloace de comunicare cu fiul sau pentru a-l sustine acolo unde a simtit ca-i este lui mai greu. A stiut sa sadeasca in sufletul copilului sau semintele increderii in propriile forte.
    
As fi dorit sa o cunosc pe acea mama si sa aflu de la ea cum a reusit sa cladeasca, timp de 14-15 ani, atat avea probabil baiatul, acest minunat edificiu afectiv care mai mult ca sigur nu se va prabusi oricat de incercati vor fi amandoi.
    
Aceasta femeie a inteles ca rolul de mama trebuie jucat aprope perfect in fiecare zi. Era marele ei rol in aceasta viata. Prin fiul ei, prin ceea ce acesta a invatat de la ea, aceasta mama a prins o mica parte din eternitate si va mai trai prin baiatul ei inca o generatie sau poate chiar doua, atunci cand ea va fi doar spirit undeva printre stele.

Camelia Ionescu – o viata dedicata copiilor. Absolventa a Liceului Pedagogic si, apoi, a  Facultatii de Filozofie – Istorie din cadrul Universitatii Bucuresti a predat ca institutor timp de 20 de ani. De 9 ani lucreaza in domeniul protectiei copilului.