Despre un alt fel de dragoste

Uneori filmele sint inspirate din viata, alteori sint viata insasi, pentru ca ele spun o poveste adevarata. Nu stiu daca ati observat, dar de cele mai multe ori, atunci cind un film este facut dupa un fapt real, el este trist sau chiar tragic, nu te face nicidecum sa izbucnesti in hohote interminabile de ris. Poate pentru ca viata nu seamana deloc cu o comedie, desi pare pusa in scena de un regizor fara cusur. Recent am vazut un astfel de film. Despre o femeie, sotie pe cale de a fi parasita de sot pentru alta femeie, mama a unui baietel. Ea afla ca mai are de trait vreo doi ani, din cauza unei boli care nu ii va mai permite, in faza finala, sa se miste, sa vorbeasca, sa manince. Din cauza diagnosticului, sotul decide sa nu plece la cealalta si incearca, in felul sau, sa fie de ajutor, chiar daca, uneori, nu poate intelege deciziile sotiei. Cum a fost aceea de a lupta pentru dreptul legal de a renunta la viata, asistata de un medic, pentru simplul motiv ca nu suporta ca fiul ei, asistind la scenele finale inevitabile, sa ii doreasca moartea. Batalia legala este insa pierduta. Cele mai multe legi din lume nu te lasa sa decizi asupra propriului final, desi moartea este ceva atit de personal. Legal este, in astfel de cazuri tragice, sa devii o povara pentru ceilalti, sa te chinui ingrozitor, pe tine si pe ceilalti, fizic dar si psihic, pentru ca daca esti constient ca ai devenit neputincios durerea este cu atit mai insuportabila. Filmul a avut totusi happyend. Eroina, fara ghilimele, a beneficiat de serviciile unui medic homosexual, care a stat cu ea pina in ultima clipa si a ajutat-o sa moara frumos si demn, desi era constient de riscurile la care se expunea. Acesta a fost ulterior anchetat, dar a scapat fara sa fie inchis din lipsa de probe. Acesta este filmul, iar cazul s-a petrecut in Canada, pe la inceputul anilor 90. S-ar fi putut intimpla oriunde, mai putin finalul.

Pelicula mi-a amintit de ceva asemanator. De mama unor fosti colegi, bolnava de cancer. Am cunoscut-o in perioada in care batalia era pierduta, toata lumea stia asta, ea, sotul, cei doi gemeni, baiat si fata. La inceput mi-a fost greu sa le fac vizite. Imi era teama sa nu ma uit intr-un anume fel, sa discut despre anumite lucruri, sa nu fiu un oaspete inoportun. Dupa ce am cunoscut-o insa, dupa ce i-am vazut seninatatea ochilor si dupa ce i-am ascultat vocea calda am iubit-o instantaneu. Am incercat sa o vad cit de des am putut, dar am inteles ca biata femeie, dincolo de suferinta fizica, mai avea una, nevazuta dar poate si mai dureroasa. Constientiza, cu siguranta, ca sotul obosise, ca gemenii se indepartau de ea din ce in ce mai mult si parca permanent fugeau de acasa, ca nu mai avea ce sa le ofere decit o dragoste imbatrinita si suferinda. Atunci cind a venit finalul asteptat de toata lumea, la un inceput de septembrie 2003, am asistat, de departe e adevarat, la un spectacol pe care il prevazusem. Gemenii realizasera, in sfirsit, ca o pierdusera pentru totdeauna, si ca nu au fost capabili sa profite cit mai puteau de prezenta ei pe acest pamint. Teama mi-e ca vor ramine cu acest sentiment toata viata si ca oricit de fericita le va fi existenta in prezent sau in viitor, atunci cind isi vor aduce aminte de mama lor, se vor considera vinovati ca nu au iubit-o destul, sau le-a fost frica sa ii arate ca o iubesc chiar atunci cind ea avea cel mai mult nevoie de asta.

Timpul nu iarta pe nimeni, din pacate. Nu sintem imuni nici la trecerea lui, nici la boala si nici la dezamagirile vietii. Nu trebuie sa ne fie rusine daca locuim cu parintii, daca avem o buna comunicare cu ei, daca relatia parinte – copil devine una de respect reciproc si prietenie. Nu e destul, spunea cineva, sa telefonezi unui parinte, sau sa stii ca ii poti face vizite. Important, si pentru tine, fostul copil, dar mai ales pentru parinte este sa nu il scoti din viata ta, sa nu il arunci indepartindu-l de lucrurile care pentru tine sint importante, uitind ca si pentru el acele lucruri sint importante prin simplul fapt ca te iubeste.

De-a lungul vietii poti avea multi prieteni. Unii sint de drum lung, altii de un sezon. Putini, sau poate nici unul nu te va iubi insa, neconditionat, si nu te va intelege asa cum o face, in mod normal, un parinte. Se spune ca parintii au copii pe care ii merita. Probabil si viceversa este valabila. Poate ca nu toate relatiile parinti – copii sint fericite. Dar atunci cind exista premisele unei bune relatii, de ce sa nu profitam de ea? Iubirea cea dintii este pentru parinti. Nu pentru un el sau o ea. Abia nascuti, invatam sa ii iubim pe cei din jur, pe mama si pe tata in primul rind. Cred ca dragostea noastra pentru ei, si dragostea lor pentru noi sint coloana care ne ajuta sa ne maturizam frumos si sa daruim, la rindul nostru, dragoste.    

“Probabil ca nu exista nici o legatura, vizibila, intre literatura universala, relatiile internationale, radio, presa scrisa, politica, securitatea de mediu, pasiunea pentru carti. Dar legatura exista si poarta numele meu. Accept provocarile, imi place sa aflu lucruri noi, ador sa scriu despre ceea ce stiu, sa intru in polemici, sa comunic cu ceilalti, cred ca putem face lucruri extraordinare in viata daca facem un efort minim. Si, mai mult decit atit, sint bucuroasa ca am ocazia sa ma aflu in acest spatiu, impreuna cu voi. Sper, din toata inima, sa devenim prieteni buni.” – Mihaela Raileanu