“Unde te muti? La Bucuresti? Aah!”, iar acest oftat prelung spune fie “mi-ar placea si mie”, fie “vai, nici nu stii ce te asteapta!”. Caci nu doar bucurestenii impart lumea in Capitala si provincie. Si in tara, oamenii se impart in fani ai Bucurestiului si opozanti ai sai, iar discutiile ce se tes in jurul acestor coordonate pot iesi cu scantei, caci rar gasesti atitudini ponderate cu privire la existenta acestei metropole de tranzit. Si, chiar daca nu ti se spune direct, poti citi in priviri si in zambete, fascinate sau ironice, interesate sau dezgustate, de parca Bucurestiul e mai mult decat un oras, e un miriapod urias cu o psihologie proprie, un organism ce se hraneste cu resursele tuturor celorlalte orase, cu oamenii lor, imaginatia si puterea lor de munca.
Am avut o discutie recenta cu o doamna medic dintr-unul din zecile de municipii mititele din tara, unde trenurile, care vin si pleaca cu acelasi ritm cadentat, sunt din ce in ce mai goale, iar distantele se masoara in minute de mers pe jos, nu in statii de tramvai. Mi-a spus ca oamenii nu trebuie sa urce prea multe trepte pe scara sociala, pentru ca risca sa cada de sus. Bucurestiul era, in viziunea ei, un munte abrupt, de pe care risti sa iti frangi gatul.
Si alte orase din tara starnesc admiratie: oamenii iubesc Timisoara, Cluj-Napoca sau Sibiul, dar nu prea exista oameni care sa sustina ca nu le suporta. Bucurestiul, in schimb, pare a starni si toata ura pe care celelalte nu o atrag, intocmai ca personalitatile cu un psihic complicat, pline de ambitii, care starnesc cu siguranta o reactie cand trec pe langa noi. Pentru unii, Bucurestiul a devenit o femeie cu semafoare prafuite in loc de ochi, cu strazi galopante in loc picioare, cu vanturi razlete ce imprastie praful – in loc de plete, vizitata de prea multi si prea des. Pentru altii, Bucurestiul este mai degraba o femeie rafinata, cu teatre, cafenele si strazi cu parfum de altadata. Dar, indiferent cum este privita, Capitala inca reuseste sa provoace sau sa displaca.
“Peste ani si ani, cand eu si baietelul meu vom fi intrebati ce varsta avem, oamenii se vor pripi sa socoteasca, in gand, diferenta “magica”, cea care spune varsta pe care o aveam eu cand am devenit mamica. Da, la 25 de ani, sunt ceea ce se poate incadra astazi sub tipologia de “mamica tanara”, care nu a scapat si nici nu va scapa de prejudecatile celor din jur. Am vrut sa incep prin a descrie unde am lucrat, ce scoli am absolvit si ce burse am avut prin strainatate, dar mi-am dat dat seama ca unica si cea mai de pret realizare din CV-ul meu este baietelul meu, iar cele mai bune referinte sunt zambetele lui de dimineata.” – Bianca Dima
PSIHOLOGIE.RO va recomanda cartea “Spune-mi cum ti-e casa, ca sa-ti spun cine esti!”, de Benedicte Regimont.
