Multe mame se plang ca tatal nu se implica in cresterea copilului, ca nu se joaca cu el, ca nu comunica cu el, ca se sustrage de la mersul in parc si de la mesele in familie, invocand tot felul de scuze de la “sunt prea obosit” la “nu am timp”. Dar cum se ajunge aici? Si cum se poate preveni situatia asta?
Totul incepe cu vocea. In timpul sarcinii, copilul percepe mai bine vocea tatalui care ii vorbeste mamei decat vocea ei. Iar mama e mai “prezenta” daca tatal vorbeste cu ea. In acest fel, tatal are o pozitie semnficativa pentru copil – ce conteaza pentru mama conteaza si pentru el.
Insa, dupa nastere, mamele nu fac, adeseori, un pas esential in relatia copilului cu tatal – nu intermediaza contactul dintre tata si prunc. Astfel, dupa un timp, ajung sa il acuze pe tata ca nu se implica in cresterea copilului, cand de fapt, ele sunt cele care l-au indepartat, adjudecandu-si inconstient bebelusul doar pentru ele. In plus, ele si-ar dori, inconstient, o a doua mama pentru copil, iar tatal simte asta si se indeparteaza pentru ca nu stie nici cum sa fie tata, cum oare sa fie “mama”?
Care este pasul “sarit” de mame? Unul simplu – sa vorbeasca despre tata cu bebelusul, de exemplu: “Uite, el este tatal tau, il auzeai vorbind cu mine cand erai in burtica!” Insa, dupa nastere, de multe ori are loc ruptura in comunicarea dintre parinti, iar concluzia copilului (la nivel afectiv, desigur) este: “Daca mama nu vorbeste cu tata, nu vorbesc nici eu. Daca mamei nu-i place de tata cand el e aici, nu-mi place nici mie.”
Tatal capata importanta in viata copilului datorita modului in care mama ii vorbeste despre el si datoria modului cum vorbeste cu el. Daca mama raporteaza copilul la un barbat si tatal raporteaza copilul la o femeie, vitalitatea copilului este stimulata si sanatoasa. Daca tatal este resursa afectiva a mamei, atunci devine resursa afectiva si a copilului. Tatal ajunge sa o contina si sa o reprezinte pe mama pentru copil. Tocmai de aceea tatal nu trebuie neglijat, ci implicat. Cu atat mai mult cu cat barbatii au tendinta de a se sustrage de la responsabilitatile parintesti (la baza existand un model educational in propria familie), considerand ca samanta e de ajuns.
Insa, asa cum iubirea materna nu vine automat cu nasterea copilului, ci in timp (iar mamele nu trebuie sub nici o forma sa se simta vinovate pentru asta; fiecare individ e diferit si iubeste diferit), asa si iubirea paterna are nevoie de timp pentru a se “coace”. Daca ei sunt, cu adevarat, resursa afectiva a mamei, atunci ele il vor investi ca resursa afectiva pentru copil. In acest fel, daca mama permite acest schimb afectiv ramane, in continuare, resursa afectiva a barbatului ei. Altfel, sotul vazandu-se lipsit de reazamul afectiv al sotiei lui poate avea o usoara depresie si poate trai un sentiment de abandon. Copilul devine un fel de “inamic” care “suge” toata resursa afectiva a sotiei lui, cum oare sa si-l apropie si sa-l iubeasca?
In concluzie, cei care uita sa fie in continuare femeie si barbat, sot si sotie, dupa ce devin parinti, mama si tata, se vor confrunta mai des cu probleme atat in relatiile dintre ei, cat si in relatiile cu copiii lor.
Cristina Dragulin, psiholog clinician specialist, este editor coordonator al site-ului Psihologie.ro. Imbina zi de zi pasiunea pentru psihologie cu cea pentru scris si citit. Cum fara nici una nu se poate simti implinita pe deplin, a gasit o modalitate de a le “aduce impreuna” in acest site, in scrierea si traducerea de carti de psihologie.
PSIHOLOGIE.RO va recomanda cartea “Cand apare copilul”, de Fr. Dolto.
