“Relatia terapeutica nu este o relatie intre medic si pacient”

Stefania Nita a absolvit facultatea de psihologie a Universitatii Spiru Haret in anul 2003 si a terminat apoi masterul de psihoterapie analitica jungiana din cadrul aceleasi universitati. A urmat o formare in psihodrama la Institutul Roman de Psihodrama Clasica Moreniana si apoi o formare in psihoterapie psihanalitica. In prezent activeaza ca psiholog-psihoterapeut (supervizare) in cadrul C.P.A.P (Centrul de Psihologie de Actiune si Psihoterapie) si este si director-adjunct al acestuia.

Reporter: Spuneti-ne cateva cuvinte despre activitatea dumneavoastra de pana acum.

Stefania Nita: Activitatea in cadrul Centrului de Psihologie de Actiune si Psihoterapie am inceput-o destul de curand. Din 1995 am lucrat in Centrul de Resocializare “Pinocchio”, asa cum se numea la vremea aceea, de fete preponderent, dar de diferite varste, intre 4 ani si 18 ani. Din 1997 am inceput sa lucrez concomitent si la Cabinetul de Neuropsihiatrie al unei policlinici. In acelasi timp faceam voluntariat la Directia de Neuropsihiatrie a Spitalului Militar Central si nu in ultimul rand orele de clinica, tot in voluntariat la spital. Aceaste activitati le-am derulat constant pana in anul 2002, an in care am trecut la partea de lucru individual. Din anul 2004 si pana in momentul prezent, contribui la crestera si evolutia Centrului de Psihologie de Actiune si Psihoterapie, iar activitatea mea consta in principal in consiliere psihoterapeutica individuala. Dar sunt si ore in care lucrez pe grup.

Aveti formari in psihanaliza si psihodrama. Cum le imbinati in munca de terapeut?

Cele doua formari se completeaza. Este minunat sa observi in practica ceea ce ai citit de-a lungul timpului in teorie. In ce priveste perspectiva de grup, exista mai multe teorii care spun ca grupul este precum o fiinta vie, precum o persoana. Cand citesti asa ceva ai tot felul de semne de intrebare: “O fi adevarat? Cum sa fie, de fapt, un grup ca o persoana, avand in vedere ca un grup se constituie din 4-12 persoane? ”. In momentul in care incepem efectiv sa lucram si sa intram in contact cu grupul, constatam ca el intr-adevar creste si se dezvolta ca o singura fiinta.

In practica, psihodrama si psihanaliza sunt doua perspective de lucru terapeutic care nu se exclud ci, din contra, se intregesc. Pe de-o parte. Pe de alta parte, e posibil sa fie un pic fortat, sa para a fi hazardat ceea ce spun. Din punctul meu de vedere, orice forma de terapie am practica, ea isi are originile si se fundamenteaza pe notiuni psihanalitice. Nu putem lucra psihodramatic, spre exemplu, intr-un mod viabil atat pentru noi cat si pentru pacientii cu care lucram in masura in care nu exista un minim fundament psihanalitic.

De mai multe ori, de-a lungul timpului, s-a sustinut ca psihanaliza este o orientare invechita.

Se zvoneste, e adevarat, in ultimul timp ca este o teorie si o paradigma depasita, ca nu mai este la fel de viabila, ca nu mai este la fel de autentica si de practica pentru secolul XXI.  Din punctul meu de vedere, si nu doar din punctul meu de vedere, ramane terapia (e adevarat, de lunga durata) cea mai benefica, cu o eficienta pentru tot restul vietii pentru cel care parcurge o astfel de interventie.

Cum vedeti viitorul psihanalizei in Romania, raportindu-ne la terenul castigat in ultimul timp de terapiile de scurta durata?

Si terapia cognitiv-comportamentala sau analiza tranzactionala sunt viabile. Si ele dau rezultate. Pe de-o parte. Pe de alta parte, important este ce simte persoana care se adreseaza unui astfel de demers. Simte ea ca i se potriveste? Pentru ce fel de calatorie terapeutica e pregatita? In masura in care ne dorim un rezultat intr-un timp cat mai scurt, care sa ne scape de primele simptome pe care le simtim insuportabile si ne-au scos din ritmul si randamentul zilnic, atunci probabil ca vom alege o terapie de scurta durata. Aceasta, in prima etapa, in mod cert ne va ajuta sa depasim dificultatile prin care trecem – dificultati existentiale, dificultati situationale.

Psihanaliza in Romania are toate sansele sa creasca intr-un ritm, e adevarat, mai lent decat in celelalte zone. Psihanaliza in Romania este in pragul adolescentei. Este suficient de tanara ca forma de lucru, structurare si modalitati de a o promova.

Dr. Andre Moreau, reputat psihiatru si psiholog, declara intr-un interviu acordat site-ului nostru, ca „Nu exista doar o singura modalitate de a intelege omul. Fiecare metoda este o harta care scoate in evidenta una sau alta dintre trasaturile specifice fiintei umane.”. Ce parere aveti despre aceasta afirmatie?

Subscriu la aceasta afirmatie. Este adevarat ca fiecare specialist, fiecare terapeut, adept al unei anumite perspective, incearca sa traga spuza pe turta lui terapeutica. Orice intalnire intre o persoana, un individ si un astfel de demers terapeutic indiferent de orientarea lui, este un moment de rascruce care in mod automat va conduce la anumite modificari in structura interioara a acelui om care face un astfel de demers. In mod automat modificarile sunt multiple. Ele pot fi la nivelul gandirii, la nivelul trairilor.

Ce probleme ale pacientului pot fi abordate cu tehnici psihanalitice pentru a obtine un rezultat pozitiv?

Psihanaliza se adreseaza oricarui tip de problema, cu exceptia problemelor patologice. Chiar si acolo se poate lucra cu psihanaliza si se pot inregistra succese, dar in patologie, psihoterapia, indiferent ca e psihodrama, cognitiva, tranzactionala, vine ca si adjuvant. De baza ramane observarea medicala, medicatia bolnavului, iar pentru sustinere apar aceste ore de consiliere terapeutica. Dar aici ma refer numai la zona de boala psihica. In rest, orice fel de problema existentiala, situationala: separare, deces, divort, momente de anxietate legate de schimbarea jobului poate fi abordata de terapia psihanalitica. Si, nu in ultimul rand, se adreseaza si persoanelor care, fara sa aiba un anumit simptom care sa traga un semnal de alarma, cocheteaza inca cu intrebarea: “Oare cine sunt eu? Care e scopul vietii mele? ”. Pentru ca parcurgerea unei terapii psihanalitice este o calatorie de cunoastere a persoanei respective. Incet-incet dispar si simptomele, apar altele. In cele din urma ele se atenueaza, si nu in ultimul rand, se ajunge la o mai buna cunoastere, la o mai buna luare in contact si la cunostinta a caracteristicilor personale. A modului de a gandi, a modului de a privi lumea si viata, a modului de a ne raporta la ceilalti, intelegerea a ceea ce ne bucura si de ce ne bucura, a ceea ce ne intristeaza si de ce ne intristeaza.

Pacientul cu care lucrati de cel mai mult timp?

De 4 ani si 3 luni.

Prelungirea aceasta nu poate sa insemne dependenta?

Este o intrebare pe care si clientii o ridica frecvent. Ea devine dependenta atata timp cat nu este constientizata nici de o parte, nici de cealalta si se trage de relatia terapeutica precum pelteaua – cazuri rar intalnite, de obicei nu apar. Si, daca apar, fie clientul, fie terapeutul vor supune asta atentiei, se vor ridica semne de intrebare si se va discuta. De cele mai multe ori “teama” de a fi dependent apare foarte curand. Nu dupa un an sau doi, ci dupa primele sase luni de consiliere terapeutica. Uneori apare si mai repede, depinde de structura fiecarei persoane. Aceasta intrebare: “In ce masura voi deveni dependent/a de dumneavoastra?” este o intrebare care arata ca demersul terapeutic functioneaza si ca primele mecanisme de relatie sunt intrate in scena.

Cat dureaza, in medie, o astfel de terapie?

Pentru a spune ca a fost parcursa o etapa de consiliere psihoterapeutica, o analiza reusita (cu ghilimelele de rigoare), durata minima este de doi ani de zile. Durata maxima este propusa si inaintata de catre client. Poate sa dureze minim doi ani si se poate intinde pe durata unei vieti intregi. Si aici nu este vorba despre relatia efectiva cu terapeutul, ci de faptul ca odata inceput acest demers, el nu se va opri, nu se va incheia o data cu finalizarea relatiei terapeutice. Este un proces pe care, o data declansat, clientul il ia cu sine. Si daca durata medie a terapiei este de 4 ani de zile, in acesti 4 ani, printre altele, clientul va dobandi si va lua cu el, instrumente de lucru care sa-i foloseasca in continuarea relatiei cu sine insusi.

Trebuie sa depasim o prejudecata, o anume mentalitate: psihoterapia, relatia terapeutica nu este o relatie intre medic si pacient. Din pacate, la noi in tara, se priveste inca prin aceasta lentila de medic-pacient. Este o relatie intre doi oameni, dintre care unul are avantajul de a se pozitiona in afara sferei conflictuale imediate prin care trece pacientul, iar celalalt are avantajul de a fi in focul evenimentelor. In masura in care acesti doi oameni se intalnesc si exista acordul interior si de o parte si de cealalta de a face ceva impreuna, putem spune ca apare si procesul de consiliere psihoterapeutica.

Va rugam sa ne faceti un portret al clientului roman care merge la terapie.

Exista pe vremuri, mai in gluma mai in serios, un portet al candidatului potrivit la parcurgerea unei psihanalize. Sa fie tanar, sa aiba pana in 40 de ani, sa fie inteligent, sa fie bogat, sa fie dedicat, sa aibe o anumita structura si suficient timp la dispozitie ca sa filosofeze. Asta cu doua randuri de ghilimele, e undeva intre banc si realitate. De-a lungul timpului, lucrurile s-au schimbat destul de mult. Nu exista un profil, un standard caruia sa i se adreseze psihanaliza. Oamenii care vin aici arata ca tine, ca mine, ca noi toti. Si barbati si femei. Tineri. Cand spun tineri ma refer de la 24 de ani in sus. Am avut o experienta deosebita cu o doamna de 78 de ani care a vrut sa parcurga un astfel de demers. Este adevarat ca varsta inaintata si boala care o macina nu i-au permis sa stea mai mult de 2 ani si 4 luni. Prin urmare, miturile si povestile psihanalitice incep sa-si piarda din aura. Un candidat la un demers psihanalitic este necesar sa aibe curiozitatea de a afla lucruri despre el, lucruri despre modul in care functioneaza. Sa aibe capacitatea de reflectie, sa-si aplece atentia asupra a ceea ce simte. Si nu in ultimul rand, ci in primul rand, este esential sa vrea. Sa simta ca vrea nu dintr-o motivatie exterioara lui, ca este trimis de mama sau de tata, de partenerul sau de partenera. Persoana trebuie sa simta ca face acest demers pentru ea si ca vrea sa o faca. Acestea sunt caracteristicile necesare la demararea acestui proces.

Ce parere aveti despre conferintele si workshopurile de specialitate care se organizeaza in Romania? Cum vi se pare nivelul lor?

Sunt binevenite si ceea ce este imbucurator este numarul oamenilor din sala, al auditorului. Asta inseamna ca interesul pentru psihologie/psihoterapie creste, asta indica faptul ca si la noi apare o largire a orizontului si, in mod automat, rigiditatea gandirii la nivel de mentalitate se diminueaza. Asta nu poate decat sa ne bucure si ne arata ca psihoterapia, data la o parte multi ani, a reusit sa se pastreze intr-o structura unitara, suficient de inchegata, astfel incat sa poata fi transmisa. Faptul ca oamenii participa arata ca exista un anumit interes care ne va ajuta la nivel de societate, va schimba mentalitati.

Privind de partea cealalta, exista inca tendinta sa ne pierdem in lucruri abstracte, teoretizate. Uneori, folosim un limbaj de lemn si transmitem mai greu ceea ce dorim sa transmitem. Asta vine si ca o lipsa indelungata a spectrului specializarilor din Romania. Exista bariere pe care usor-usor le inlaturam.

Exista in acelasi timp si un spirit mercantil, e bine ca se fac workshopuri, dar ce se intampla in urma lor? Nu foarte multe lucruri. Ar fi binevenit ca aceste intalniri sa aiba si o continuitate. Asta tine mai mult de cei care le organizeaza si le pun in practica. Sunt binevenite, cu cat mai multe, cu atat mai bine, cu cat mai variate, cu atat mai bine. Si este un alt pas inainte, acesta de a iesi, de a vorbi, de a ne asuma ceea ce suntem, ceea ce spunem. Si de ce nu, sa ne facem intelesi de catre ceilalti. Oamenii sa vina catre noi, nu sa ii respingem. Poate ca pe undeva ar fi necesar sa “coboram de la catedra” si sa vorbim pe intelesul fiecaruia, in primul rand ca de la om la om.

Cum vi se pare oferta de carte de specialitate tradusa si publicata in limba romana?

Mereu vor lipsi anumiti autori, dar acum, in anul 2007, din punct de vedere al literaturii de specialitate, este mult mai bine decat in anul 2003 sau in 2004. Exista cel putin 2 edituri specializate, una pe psihanaliza, una dintre ele se diversifica si am observat in ultimul timp ca popularizeaza si alte perspective terapeutice. Interventie care este cel putin de laudat. Ma refer la Editura Trei si la Editura Fundatiei Noua Generatie. Mai sunt si cei de la Curtea Veche, si cei de la Humanitas si mai sunt cateva aparitii interesante la Polirom.

Ce parerea aveti despre infiintarea si activitatea Colegiului Psihologilor?

Este una din institutiile care lipseau. Este o institutie care certifica intr-o anumita masura existenta psihologiei ca specializare. Este binevenita sub aspectul structurarii, din punct de vedere metodologic, in ceea ce priveste organizarea psihologica, pentru universitati, dar si la nivel de institutii.

Cum comentati existenta a doua institutii abilitate sa acrediteze psihoterapeuti: Colegiul Psihologilor si Federatia de Psihoterapie?

Exista o neclaritate intre cele doua institutii. Din ceea ce eu cunosc – Federatia Romana de Psihoterapie este singura institutie abilitata sa autentifice dreptul de practica al unui terapeut. Partea de psihoterapie, indiferent de metoda de practica, este certificata si autentificata de FRP.