De ce plang barbatii cand plang?

Despre barbati (venind de pe Marte, spre deosebire de femeile care sunt venusiene convinse), se spune că isi urmaresc scopurile mai bine, se streseaza mult mai putin spre deloc, si, la fel de important, sint in stare sa citeasca o harta si sa parcheze masina familiei mai bine decit orice femeie, oricit de talentata ar fi ea. Tot despre ei se mai spune ca din frageda pruncie sunt educati sa-si ascunda emotiile, pe motiv ca „asa se poarta un barbat adevarat”. Si nu stiu cum se face dar majoritatea barbatilor se supun acestei reguli nescrise fara comentarii. Cind ati vazut ultima data un barbat plingind?

Singurul barbat pe obrajii caruia am vazut vreodata lacrimi a fost tata, iar ocazia era unica: s-a intamplat la moartea bunicii. Nu cred ca intelegeam foarte bine „intamplarea” sau semnificatia durerii, dar imi aduc aminte foarte bine imaginea tatei, pe un scaun in bucatarie, incercand sa-si acopere cu mana, fara sa reuseasca insa, chipul brazdat de lacrimi. Atunci am ramas nemiscata in usa, pana a venit mama sa ma ia de acolo.

In urma cu cateva saptamani s-a intamplat ceva. Mi-am schimbat jobul, iar consecinta a fost ca am ajuns in mijlocul unui alt colectiv, cu oameni noi, temperamente diferite, cu noi eforturi pentru crearea unor relatii colegiale. In primele 3-4 saptamani am fost probabil speriata, desi pastram un zambet constant pe buze, de fatada. In realitate insa faceam eforturi disperate sa inventariez nume, chipuri, gesturi, sa pricep ce pot sa fac eu in acel labirint de hartii si probleme. Nu aveam inca prieteni, nici dusmani, e adevarat, dar aveam cumplita senzatie ca fiecare ma evalueaza in felul sau, se formeaza asteptari, se pun intrebari, poate chiar devin subiect de comentarii (eufemistic vorbind) la cafeaua de dimineata.

Intr-una din acele prime zile involburate, ma aflam in biroul unuia dintre sefi, un barbat de peste 60 de ani, foarte serios, exigent si inteligent pe masura. Dupa ce am terminat discutia am dat sa ma retrag, urandu-i o zi frumoasa. M-am oprit cand l-am auzit spunand ca pentru el zilele nu sunt frumoase. Vocea ii era aproape soptita, asa ca m-am intors pe jumatate, indicandu-i cu un gest vremea frumoasa de afara de care trebuia, credeam eu, sa se bucure toata lumea. Si abia atunci am aflat ca barbatul din fata mea era trist, ingindurat, nervos uneori pentru ca sotia lui era bolnava. Nu am avut curaj sa intreb cat de grav e, dar aveam sa aflu ulterior ca e ceva probabil ireversibil. Din scena lipseau lacrimile, e adevarat, dar nu mai era nevoie de ele. Intelesesem. Nu stiu nici azi ce l-a facut sa-mi faca acea marturisire grabita, desi pe atunci nu ma cunostea decat foarte putin, de la interviul de angajare. Ceea ce stiu sigur insa este faptul ca acel moment m-a impresionat puternic. Vocea aceea, legata de acea marturisire, este cea mai frumoasa si mai trista declaratie de dragoste pe care am auzit-o vreodata. Si de atunci ma pomenesc zimbind ori de cate ori aduce vorba despre ceea ce spune sau crede sotia lui. Pentru ca stiu ca starea lui de bine depinde acum de starea ei de bine.

Este foarte posibil ca barbatii sa iubeasca diferit de femei, adesea intr-un mod neinteles de noi. Poate ne manifestam sentimentele diferit, in functie de educatie, temperamente, conjuncturi. Dar mesajul pe care il transmitem ori de cate ori suntem indragostiti este unul singur. Nimic nu poate fi mai trist decat un barbat (caruia prin definitie ii sunt refuzate lacrimile, cel putin in public) care se consuma la ideea ca poate ramanea singur, fara iubita din tinerete, fara sotia de mai tarziu, fara cea alaturi de care si-a petrecut cea mai mare parte a vietii.

Cred ca barbatii nu pot sa planga decat de drag de o femeie. Indiferent daca aceasta este mama, iubita sau sotia. Numai femeile sunt capabile sa-i faca pe barbati sa uite acele lectii asimilate de timpuriu, conform carora niciodata barbatii nu trebuie sa-si dezvaluie emotiile, cu atat mai putin cele pozitive. Si mai cred ca barbatii sunt mai speriati decat femeile la simpla idee ca ar putea ramane „singuri pe lume” la o varsta inaintata. Data viitoare cand acuzam barbatii ca sunt insensibili si incapabili de dragoste ar trebui sa facem un efort de memorie si sa ne amintim chipul unui barbat marcat de suferinta din cauza pierderii persoanei iubite.                             

“Probabil ca nu exista nici o legatura, vizibila, intre literatura universala, relatiile internationale, radio, presa scrisa, politica, securitatea de mediu, pasiunea pentru carti. Dar legatura exista si poarta numele meu. Accept provocarile, imi place sa aflu lucruri noi, ador sa scriu despre ceea ce stiu, sa intru in polemici, sa comunic cu ceilalti, cred ca putem face lucruri extraordinare in viata daca facem un efort minim. Si, mai mult decit atit, sint bucuroasa ca am ocazia sa ma aflu in acest spatiu, impreuna cu voi. Sper, din toata inima, sa devenim prieteni buni.” – Mihaela Raileanu