Atractie si teama – Psihologie.ro

Am scris intr-un articol pe site despre psihologi, referindu-ma la fiecare singur, la munca individuala, la demersul sau, la interorul sau, in care gasim carti, ganduri, sentimente, idei, moduri de a intelege, de a simti si la psihologi impreuna, in ceea ce ii aduce la un loc, fie la cursuri, formari, grupuri, pe site-uri, conferinte, seminarii, workshopuri. De asemenea, am pus cateva intrebari in urma carora am primit raspunsuri sub forma de e-mail de la studenti la psihologie si de la elevi de liceu care vorbesc despre dorinta lor de a deveni psihologi.

Astfel incat m-am gandit ca acum sa discutam despre atractia fata de psihologie pe care o simt oamenii si totodata de teama fata de psihologi, de a se intalni cu ei, de a lucra cu ei, “de a merge la psiholog”.

Atractia o gasim la tot pasul, la cunoscuti, prieteni, diferite persoane pe care le intalnim sau pe care nici nu le cunoastem si care spun: “Si mie mi-ar fi placut sa fiu psiholog”, “Adesea ma gandesc la psihologie”, “Ma preocupa psihicul, mecanismele psihice, cred ca as fi fost un bun psiholog”, “Am citit multa psihologie pentru ca ma atrage foarte mult”. Odata cu aceste fraze apar si motivatii pentru aceasta atractie sau preocupare. Ele se refera la momente dificile din viata pe respectivii incearca sa le inteleaga, la persoane apropiate care au probleme psihice, la diferite comportamente ale celor din jur. De fapt, cu totii ne gandim inca de cand suntem mici la tot felul de lucruri legate de psihic. Incepand de la “ce tinem minte si ce uitam” pana la “ce semnifica visele noastre si de ce le avem”. Preocuparea pentru modul de functionare al mintii noastre, pentru aparitia sentimentelor si trairilor, pentru gasirea unor solutii prin care sa ne simtim bine, fericiti, multumiti, sa “trecem” peste momentele dificile si care ne produc suferinta este o preocupare foarte obisnuita. De aici pana la a vrea sa o transformam intr-o meserie, intr-o ocupatie permanenta, o pasiune, pana la a citi carti de specialitate si nu doar de popularizare, a face studii in domeniu este o cale lunga pentru care este nevoie de o motivatie puternica. Una este sa simti atractie fata de psihologie, sa cumperi carti, sa vorbesti cu prietenii, sa urmaresti filme “psihologice” si alta este sa te apuci de studiul sistematic al psihologiei. Desi este evident ca doar atractia nu ajunge pentru a face din psihologie o profesie, ramanem astazi la aceasta parte, afectiva.

Sa nu uitam de cei care nu au aceasta preocupare, nu simt aceasta atractie sau nu o simt suficient de puternic pentru a o exprima in cuvinte. De la ei auzim fraze de genul: “Nu ma pricep la chestii din astea”, “Nu mi-am pus niciodata problema din punctul asta de vedere”, “De asta se ocupa psihologii, e meseria lor, nu ma bag”. Asta nu inseamna ca nu s-au intrebat niciodata despre functionarea lor psihica, despre cat sunt de inteligenti, de talentati, la ce sunt buni, ce isi doresc, ce fel de oameni le plac, de ce au anumite sentimente, cum se intampla de se inteleg cu unele persoane si cu altele nu…Doar ca le considera chestii “normale”, “de viata”, “de suflet” si nu le numesc “psihologice”.

Am putea spune “la polul opus” se gasesc cei care nu vor sa auda de psihologi, de psihologie, care exprima o teama de asa ceva, evita in tot felul de moduri sau sustin ca sunt “impotriva”, considerandu-le “niste prostii”, “o pierdere de vreme”, “o inutilitate” etc. “La polul opus” nu este insa o expresie potrivita intrucat cred ca exista un continuum si nu doua categorii de oameni ba chiar ca fiecare in istoria sa are perioade cand este mai aproape si perioade cand este mai departe, se simte neinteresat, indiferent sau “impotriva”.

Si astfel am ajuns la teama de psihologi despre care auzim la fel de multe in jurul nostru. De la raspandita parere ca “numai nebunii merg la psiholog” pana la temerile fata de ce poate psihologul sa “descopere” in cuvintele, gesturile si mimica celor din jur. Multi oameni se retrag, se sperie cand aud ca este un psiholog in jur, se simt “descoperiti”, pornind de la convingerea ca psihologii pot “vedea inauntru”.

“Sunteti psiholog deci stiti tot despre mine, doar privindu-ma sau vazandu-mi scrisul…”. Am ajuns astfel la reactiile pe care multi oameni le au atunci cand sunt nevoiti sa dea un test psihologic la locul de munca sau la scoala de soferi, sa sustina un interviu la care stiu ca participa si un psiholog. Am putea spune ca este vorba despre o atotputernicie, omnipotenta atribuita atat psihologilor ca persoane cat si testelor sau altor instrumente folosite de ei. Inca de cand eram studenta la psihologie, am primit din partea cunoscutilor cereri cum ar fi aceea de a-i invata sa deseneze un arbore, un om sau sa se imbrace la un interviu. “Ce sa desenez ca sa trec testul?”, “Cum sa ma fardez ca sa par sigura pe mine?”…

Ce anume ne face sa oscilam intre neputinta si omnipotenta pe care o atribuim psihologilor? Cele mai multe opinii sunt fie de tipul “psihologii nu fac nimic”, fie din categoria “psihologii stiu tot despre mine”. Putine persoane considera psihologii ca pe niste oameni obisnuiti, care fac si ei ce pot, stiu anumite lucruri si pe altele nu, inteleg unele aspecte si le raman de ne-inteles altele…Sa fie atitudinea fata de psihologie si fata de psihologi cea pe care o avem de fapt despre o parte din noi insine, despre partea careia ii atribuim toata puterea, despre partea necunoscuta…? Voi ce ziceti?

Anca Munteanu este absolventa a Facultatii de Psihologie la Universitatea din Bucuresti. Ea a urmat formari in psihanaliza si psihanaliza copilului si adolescentului. Din 2008 urmeaza o formare in Terapie Psihanalitica Familiala in cadrul Apsylien (Association de Psychanalyse des Liens). Ii puteti scrie la adresa de e-mail: n cpap.anca@gmail.com . Detalii despre Anca puteti citi in interviul acordat Psihologie.ro, la sectiunea “Profil de psiholog“.