Jocul de-a Dumnezeu sau… cum s-a nascut psihodrama

Intotdeauna e tentant sa stii ce se petrece in spatele culiselor. Ce fac actorii cand nu sunt pe scena, cum se pregatesc, cum se costumeaza, cum isi repeta replicile, ce temeri au, ce cred despre rol? Cu atat mai interesant este sa patrunzi in lumea intima a unui creator de curent terapeutic, sa descoperi cum s-au nascut ideile care au revolutionat psihiatria, psihologia, medicina, sociologia, pedagogia si lista poate continua. Ca student la psihologie, te intrebi mereu ce orientare sa alegi (sunt atatea!), ce domeniu de activitate ti se potriveste, cum sa te informezi mai bine inainte de a-ti alege drumul, ce sa citesti, cu cine sa te consulti si intrebarile nu se termina aici. Apoi, ca terapeut, de exemplu, te intrebi daca ai ales calea ce ti se potriveste, vrei sa afli despre alte orientari, vrei sa te compari cu alti specialisti care au ales altceva, te intrebi daca poti folosi si alte metode si tehnici, sa le integrezi abordarii tale terapeutice. As zice ca drumul de urmat este informarea judicioasa despre viata, teoria si practica marilor specialisti. Unul dintre ei… J. L. Moreno, un roman care a revolutionat, la inceputul secolului XX, tot ce se credea si tot ce se practica in terapie. In „Povestea vietii mele”, J.L. Moreno marturiseste cum a inceput totul cu un joc de-a Dumnezeu:

„Eu sunt Dumnezeu si voi sunteti ingerii mei”, am raspuns. Ceilalti copii au fost de acord. Am adus in subsol scaune din toata casa, le-am pus pe masa cea mare si am inceput sa inaltam un cer, unul dupa celalalt, mai intai legand scaunele unele de altele ca sa construim un nivel, apoi, urcandu-le pe celelalte pana am ajuns la tavan. Copiii m-au ajutat sa ma catar pana la scaunul aflat in varf, unde imi sedea foarte bine. Ei au facut cerc in jurul mesei, fluturandu-si bratele ca pe niste aripi si cantand. Doi dintre cei mai puternici tineau muntele de scaune pe care-l asamblasem. Deodata, unul dintre copii m-a intrebat: „De ce nu zbori?” Mi-am intins bratele incercand sa zbor; la fel au facut si cei doi ingeri care tineau muntele de scaune. O clipa mai tarziu, ma aflam pe podea cu bratul drept rupt.

Psihodrama Dumnezeului cazut. Aceasta a fost, dupa cate imi amintesc, prima sedinta de psihodrama „privata” pe care am condus-o. Am fost regizor si protagonist in acelasi timp. Am fost adesea intrebat de ce scena pe care o folosesc la psihodrame are forma respectiva. Prima inspiratie poate sa imi fi venit in timpul acestei experiente personale. Se poate ca cerurile construite pana la plafon sa fi pregatit ideea unei scene de psihodrama pe mai multe nivele: primul, cel al conceptiei; al doilea, al cresterii; al treilea, nivelul realizarii si al actiunii; al patrulea, galeria, era al „Supraeurilor”, al persoanelor mesianice si al eroilor. Modul in care m-am grabit, plin de entuziasm, sa-mi asum rolul dificil de Dumnezeu a anticipat probabil faza de incalzire in vederea jocului spontan pe scena psihodramei. Faptul ca am cazut cand copiii nu au mai tinut scaunele m-a invatat lectia ca pana si fiinta suprema e dependenta de altii, de „Eurile auxiliare”, iar un pacient-actor are nevoie de acestia pentru a putea sa-si joace rolul in mod adecvat. Si, treptat, am invatat ca si altor copii le place sa-l joace pe Dumnezeu…

Una dintre consecintele lecturilor de teologie si filosofie a fost o atitudine de impotrivire violenta nu atat fata de remediile pe care acesti scriitori le ofereau, care, de altfel, erau excelente si frumos exprimate, cat fata de comportamentul lor ca indivizi si ca reprezentanti ai valorilor pe care le propovaduiau. In viziunea lor, dezastrul era iminent daca nu se urmarea un anume curs de actiune, insa pe de alta parte permiteau politicienilor versati si oportunisti sa conduca lumea. Cu cateva exceptii, nimeni nu se implica personal. Se ascundeau in spatele cartilor profunde si al predicilor frumoase. Pareau sa creada ca, odata cartile scrise si predicile aduse la cunostinta oamenilor, misiunea lor era incheiata. Nici unul dintre ei nu facuse saltul din text in realitate…

Fiecare individ, barbat sau femeie, trece prin trei etape de-a lungul vietii sale. In prima etapa, copilaria, este legat de familia sa. In a doua, se retrage, adesea cu pretul unei confruntari violente. In a treia etapa se leaga din nou de cineva pe care-l iubeste si de care are nevoie, de obicei de familia pe care si-o formeaza el insusi. Este ca si cum s-ar intoarce din nou la inceputuri.

Psihodrama vietii mele a precedat psihodrama ca metoda. Am fost primul pacient al terapiei prin psihodrama, protagonist si regizor. Cu ajutorul unor euri auxiliare involuntare, oamenii din jurul meu, am dezvoltat o realitate suplimentara, o lume noua pe care cultura curenta n-o putea oferi si nici n-o oferea. Din astfel de experiente si datorita succesului inregistrat cu ele s-au nascut vitalitatea si impulsul de a aplica acest fel de tehnici si altor oameni. De asemenea, mi-am dat seama ca dezvoltam un vehicul puternic pentru o revolutie culturala. Era o provocare pentru mine fiindca nu numai ca trebuia sa fiu inspirat ca sa-mi joc rolul, dar trebuia sa-i inspir si pe ceilalti sa joace cu mine. Din cand in cand, mi se parea ca eram in stare sa conving iarba sa fie intr-atat de verde, cerul intr-atat de albastru, iar copacii intr-atat de inalti pe cat ii doream eu sa fie. Cu cat erau mai mari barierele pe care puteam sa le inlatur, cu atat eram mai increzator ca puteam depasi alte bariere. Traiam intr-o stare permanenta de expectativa.

Cand privesc un copil, vad „da, da, da, da”. Ei nu au nevoie sa invete sa spuna da. A te naste este da. Vezi spontaneitatea in stare originara. Este scrisa in infatisarea lui fireasca, in foamea lui de a juca roluri, in felul in care priveste si asculta, in felul in care se precipita in timp, in felul in care se misca in spatiu, se intinde sa apuce lucrurile, in care zambeste si plange. La inceput, obiectele nu sunt o bariera pentru el, nici o limitare a distantelor, nici o rezistenta sau interdictie. Dar, pe masura ce obiectele incep sa-l impiedice in miscare si cei din jur ii spun „nu, nu, nu”, isi incepe faza reactiva. Isi continua drumul, dar cu sentimente tot mai accentuate de anxietate, frica, tensiune si prudenta.

Aceasta idee fixa a devenit sursa mea constanta de productivitate. Ea proclama faptul ca exista un fel de natura primordiala nemuritoare care se reintoarce cu fiecare generatie, un univers primar care contine toate fiintele si in care toate evenimentele sunt sacre. Imi placea acel taram fermecat care mi se dezvaluia in jocul de-a Dumnezeu al copiilor si am ramas legat de el. Niciodata nu mi-a trecut prin minte sa-l parasesc…

…voiam sa demonstrez ca un om care avea toate semnele de paranoia, megalomie, exhibitionism si alte forme de inadaptare sociala si personala putea sa se afle in deplin control si stare de sanatate. Intr-adevar, un asemenea om putea sa fie mai productiv prin exteriorizarea simptomelor sale decat ar fi fost daca ar fi incercat sa si le reprime si sa le transforme. Eu eram antiteza in carne si oase a doctrinei psihanalitice, anticipand, cu propria viata, pe protagonistul psihodramei.

Ca si mine, Chaim traia din meditatii. Intr-o zi, urmandu-mi exemplul, nu a mai cerut bani pentru munca sa. Familiile cu care colaborase ani de zile se simteau stanjenite. L-au invitat la masa. Aveau intotdeauna un pat liber in care sa poata innopta cand dorea. I-au daruit haine si l-au coplesit cu daruri. Era un dascal si un prieten atat de minunat pentru aceste familii, incat nu doreau sa-l piarda. In cele din urma a devenit meditatorul cel mai bine imbracat si mai bine hranit din cati am cunoscut. Radea cand il tachinam pe tema asta. „Daca daruiesti iubire oamenilor, ei ti-o intorc”, mi-a spus.

Pozitia mea avea trei temeiuri:
1.    spontaneitatea si creativitatea sunt fortele de propulsie ale progresului uman
2.    a iubi si a imparti totul cu celalalt sunt principii de lucru insemnate, indispensabile in viata de grup
3.    ca o astfel de comunitate superdinamica bazata pe aceste principii se poate realiza prin noi tehnici…

Este curios ca aceste tehnici – sociometria, psihodrama, terapia de grup – create sa implementeze o filosofie de viata implicita au fost aproape universal acceptate in timp ce filosofia a fost izgonita in cotloanele intunecate ale rafturilor de biblioteca sau indepartata cu totul. (…) Consider ca principiile religioase pe care le-am sustinut mereu, odata scoase din cochilia lor metaforica, se constituie drept cea mai revolutionara parte a operei mele.

Am formulat doua ipoteze:
1.    ipoteza proximitatii spatiale postuleaza ca cu cat doi indivizi sunt mai apropiati in spatiu, cu atat mai mult isi datoreaza unul altuia atentie si acceptare, precum si, prioritar, iubirea. Prima indicatie ar fi: nu dati atentie indivizilor care se afla mai departe pana nu v-ati realizat responsabilitatile datorate celor din apropierea voastra, si ei fata de voi. Cei „apropiati” sunt cei care locuiesc cel mai aproape de voi, cel dintai pe care-l intalnesti pe strada, cel langa care lucrezi, cel care sade alaturi de tine, cel care iti este prezentat primul.
2.    ipoteza proximitatii temporale postuleaza ca secventa apropierii in timp stabileste o ordine precisa a atentiei si veneratiei sociale in conformitate cu „imperativul temporal”; cu alte cuvinte, aici si acum are nevoie de ajutor mai intai, iar urmatorul dupa aici si acum, inapoi sau inainte, va avea nevoie de ajutor ulterior.

Cu aceste doua ipoteze aveam deja cateva din ingredientele sistemului sociometric: ideea de proximitate si spatiul metric; iubirea vecinului si ideea intalnirii se adaugau spontaneitatii si creativitatii. L-am distribuit pe Dumnezeu ca pe un supersociometrist, impunand sistemul Sau asupra cosmosului. Pe masura ce speculatiile mele asupra Creatorului si proiectiile asupra caracterului Sau se adanceau, am inceput sa-l vad pe Dumnezeu nu ca pe Unul, cel care daruia fiecarei particule din univers ceva din spontaneitatea si creativitatea Sa, ci ca pe Unul care, facand aceasta, crea impotriva Sa nenumarate opozitii, contraspontaneitatea a nenumarate fiinte. Astfel, el devenea dependent de fiecare fiinta si, din cauza uriasei distributivitati a spontaneitatii si creativitatii Sale in spatiul infinit, devenea aproape neajutorat. Dar, in mod similar, aceasta ne facea pe noi si pe toate celelalte fiinte mult mai dependente de El decat daca nu am fi impartasit cu El o parte din initiativa si responsabilitatea Lui. Distributia spontaneitatii si a creativitatii Sale L-au facut partener si egal cu noi. El era aici sa slujeasca, nu sa guverneze. El trebuia sa coexiste, cocreeze si sa coproduca. Acest model al Creatorului, „ochiul obiectiv al lui Dumnezeu”, era o baza excelenta pe care investigatorul specialist in sociometrie putea sa contruiasca…

In 1912, am asistat la unul dintre cursurile lui Freud. (…) …m-a remarcat din multime si m-a intrebat cu ce ma ocupam. I-am raspuns: „Ei bine, dr Freud, eu incep acolo unde terminati dumneavoastra. Dumneavoastra va intalniti pacientii in decorul artificial al cabinetului. Eu ii intalnesc pe strada, in casele lor, in mediul lor natural. Dumneavoastra le analizati visele. Eu le dau curaj sa viseze din nou. Dumneavoastra ii analizati si ii fragmentati. Eu ii ajut sa-si exteriorizeze rolurile conflictuale si ii ajut sa puna fragmentele laolalta.”

Un om care i-a intalnit pe Hitler, Trotki, Freud, Einstein nu putea sa rateze sansa de a schimba lumea. A ales sa faca asta prin psihodrama. Si, pentru cei care au inteles viziunea lui despre divinitate, oameni si terapie, chiar a schimbat ceva. Iata doua marturii de la sfarsitul cartii „Povestea vietii mele”:

El a sustinut ca psihodrama nu era atat o inventie personala, cat o renastere a jocului de teatru antic, datand cel putin de pe vremea conceptiei aristoteliene despre tragedie ca un „catharsis”. (Steven R. Weisman)

El credea ca un terapeut trebuie sa-si impleteasca viata personala cu teoriile si metodele sale. Teoriile si metodele terapeutice nu inseamna nimic, sunt moarte in absenta medicului care le intrupeaza si care e capabil sa le inteleaga si sa le practice. Iar un vindecator fara teorii si metode adecvate este, dupa cum spune Moreno, „ca un pictor fara brate”. (Lewis Yablonsky)

Psihologie.ro va recomanda cartea “Povestea vietii mele”, de J.L. Moreno.

Cristina Dragulin, psiholog clinician specialist, este editor coordonator al site-ului Psihologie.ro. Imbina zi de zi pasiunea pentru psihologie cu cea pentru scris si citit. Cum fara nici una nu se poate simti implinita pe deplin, a gasit o modalitate de a le “aduce impreuna” in acest site, in scrierea si traducerea de carti de psihologie.